Nişte borne
Pînă o număra CEC-ul voturile, pînă se va trezi Voronin că ceva – în scor – nu-i ticneşte şi îşi va trimite căţeii în şuturi, ca să depună plîngere în instanţă; pînă îşi va redacta Iurie Roşca filipica (de recitat la NIT, lîngă fostul partener de coaliţie, ambii cu fixitate vizionară în priviri); pînă vor pune de-o răzmeriţă independenţii, rămaşi otova cu buzele umflate; pînă îşi va striga Şelin social-democraţii sub arme; pînă se vor găsi hamuri şi cai pentru ceva echitaţie în Curtea de la Strasbourg, cum zisesem şi cu alt prilej, ia să mă joc eu un pic de-a excerptele!
Dar, mai întîi, ghici ghicitoarea mea: NRF. Cum?! Da’ nu v-am zis să nu-mi pomeniţi de Nouvelle Revue Française, că mă pot prăpădi de rîs? Bun, pontul e din partea casei (şi se oferă – notaţi – fără pic de condescendenţă): Noua Revistă Filologică. Nouă, pe bune! M-am gîndit şi eu, îndată cum am căpătat-o (pentru că n-o găseşti în vînzare şi nici pe rafturi de bibliofil, chiar impenitent, nu e deocamdată de reperat) că la mijloc poate fi soiul acela recurent de bovarism: firesc, la urma urmelor, şi explicabil, ba chiar, iartă-mă, Doamne, indispensabil – ca materie primă (sau ca una dintre…) din care fabrici, în timp, o performanţă…
Nu-i însă numai atît: textele dixit. Cel incipient (intitulat nu fără o miză polemică, ca şi cum ar vrea să dea şfară în ţară că îşi procură raţiuni întru firesc din alte zone decît cele îndeobşte frecventate: În loc de predoslovie: mod de a etala disocierea, orgoliul singularităţii sau, dacă nu cu dinadins, măcar ambiţia neînregimentării – şi tot e de consemnat pentru un caz despre care îndată o să vorbesc: puţintică răbdare!) nu cruţă parantezele. Un program in nuce, de fapt: „În general, de la orice nouă publicaţie – indiferent dacă sînt sau nu cunoscute obiectivele ei strategice – eventualul cititor aşteaptă o noutate, o continuă incitare la dialog şi – de ce nu? – o anumită formă de bulversare a obişnuinţelor de interpretare a lumii. Noutate – pentru că, în raport cu publicaţiile similare ale momentului, o nouă revistă trebuie, prin definiţie, să aducă în prim-plan lucruri mai puţin cunoscute sau, în general, necunoscute; incitare – pentru că orice material publicat, indiferent de subiectul său, urmează să trezească curiozitatea sau să fortifice pasiunea căutărilor; bulversare – pentru că cititorul, în asemenea situaţii, fie că ar vrea să fie martorul unor «răsturnări» de poziţii, fie al reconsiderării unor puncte de vedere care nu şi-au aflat încă o articulare coerentă”.
Ştiu că promisiunile nu se aplaudă (mai ales la noi, unde fîsul a intrat demult în meniurile de protocol), dar n-am citat in extenso de florile mărului: vine curînd şi dovada. Deocamdată să fac oficiile de cronicar (n-am zis colportor!): NRF este o revistă de ştiinţă, cultură şi civilizaţie, care apare la Bălţi şi este fondată de Universitatea „Alecu Russo” şi Editura Cartier. Co-directori: Gheorghe Popa, rectorul Universităţii, şi Gheorghe Ierizanu, directorul Editurii.
Am răsfoit-o intrigat: format carte, cu 176 de pagini, pe o hîrtie a cărei densitate se simte de cum o iei în mîini. Nu sînt indici de neglijat: ei spun ceva despre anvergura managerială, or, într-o lume bîntuită de afişe electorale şi foi partizane, asemenea apariţii insolitează o percepţie pe punctul de a se clasiciza. NRF pare că vrea să ilustreze şi fizic principiile de mai sus.
Dar iată şi o probă în ordine intelectuală (dacă subînţelegem prin asta şi caracter, şi probitate): „Din nou despre inoportunitatea reformei ortografice”, semnat de chiar rectorul instituţiei. Subiectul n-are cum să fie inedit, bineînţeles. Nouă, în schimb, e nota morală, sarcasmul – care denotă o altă vîrstă, superioară spaimei culturale pe care lumea noastră filologhicească a încercat-o, poate, mai abitir decît altele. Astfel, Hotărîrea din 17 februarie 1993 a Academiei Române („privind modificarea a două norme ortografice”) este „aberantă” şi „odioasă”, reprezintă „o evidentă şi masivă «politică abuzivă», „o insultă dezonorantă şi făţişă a specialiştilor în domeniu”, care „au fost antrenaţi în haosul ortografic”, o propunere „în esenţă, alogică”. Argumentele fiind în genere cunoscute (autorul, de altfel, nici nu pretinde decît o sinteză a lor), m-aş întrebat dacă adjectivele de mai sus (mai sînt şi altele!) ar fi fost cu putinţă în ’93. Atunci legea o făcea, exclusiv (cel puţin în acest domeniu), Bucureştiul. Acum se pare că am început să ne lăsăm pe mîna bunului-simţ şi al spiritului critic: bornele de la care începe maturitatea…
29 noiembrie 2010